Când rațiunea doarme
O scurtă incursiune în tărâmul non-rațional al ființei
Viața noastră este marcată de un proces de dezvoltare psihică, pe care Jung îl numește procesul de individuare. Acesta presupune o tranziție de la etape mai primitive, mai modeste, la etape mai conștiente, complexe. Pe parcursul acestui proces suntem însoțiți de simboluri care ne relevă conținuturi din inconștient necesare individuării. Aceste conținuturi pot fi amintiri, traume, experiențe nedepășite care au fost, probabil, reprimate într-o fragedă copilărie și au nevoie să iasă la lumină pentru a fi integrate în viața matură. Relația noastră cu aceste conținuturi, de regulă cu o încărcătură afectivă, reprezintă o continuă provocare. Preceptul delfic „cunoaște-te pe tine însuți” se reflectă și în modul în care relaționăm cu conținuturile inconștientului. În egală măsură, inconștientul nostru este populat de elemente individuale și colective. Specia din noi vorbește, iar copilul interior este precum acel instinct animalic, ghidat de pasiunile sale în acțiuni. De fapt, copilul interior nu ia nicio decizie. El mai degrabă acționează. E o expresie a pasiunilor în sensul aristotelic – acele afecte care lasă o urmă sau devin un impuls pentru diverse acțiuni pe care nu le conștientizăm neapărat.
În acest sens, călătoria de autodescoperire a omului are o dublă direcție. Pe de o parte, e o călătorie orientată spre societate, spre afirmarea socială și realizarea omului în lume. Pe de altă parte, omul experimentează o călătorie interioară, o scufundare în propriile trăiri și conținuturi inconștiente. Dacă planul social e mediul în care se manifestă persoana sau „masca” actorului în teatrul socio-politic, atunci inconștientului îi este rezervat planul oniric. Majoritatea viselor, conform teoriei jungiene, urmează un anumit tipar sau o anumită logică necesară dezvoltării individuale. Un indicator al acestei „logici” este recurența unor vise. Visele repetitive indică cel mai clar ariile pe care trebuie să se concentreze eul în dezvoltarea sa. În același timp, deși visele reflectă în esență o acumulare simbolică, acestea au o anumită structură inerentă. De exemplu, unul dintre visele cele mai recurente pe care le-am avut și care în plan simbolic sunt o reflecție a sinelui are ca temă centrală casa. Conform lui Jung, casa reprezintă un simbol al sinelui. Pe de altă parte, există și alte simboluri reprezentative pentru Sine, cum ar fi cercul, quadratura cercului (alchimie), mandalele, discurile solare, copilul inocent, bătrânul înțelept sau preoteasa. În acest sens, Sinele exprimă totalitatea sau psihicul ca întreg care ni se arată fie în cel mai abstract mod posibil, adică sub forma unei figuri geometrice, fie sub forma unei personificări de putere. Sinele este o întregire și în același timp o descentralizare (kratos/krisis)?
Jung menționează în scrierile sale că Sinele, ca orice altă personificare a inconștientului (umbra, anima sau animus), comportă un aspect dual. În ipostaza sa pozitivă, Sinele are efectul de a cumula la nivelul psihic toată potența sau energia psihicului uman. Reprezintă cea mai înaltă formă de concentrare a psihicului. În acest sens, Sinele este înrudit cu daimonul socratic sau cu inspirația de origine divină. Sinele are un caracter transcendent, dar e imanent individului. În același timp, Sinele este în afara timpului, adică este omniprezent ca potențialitate pe tot parcursul procesului de individuare. Chiar dacă esența sa este atemporală, manifestarea Sinelui în experiența noastră și relația Eului cu acesta par să evolueze sau să se transforme de-a lungul vieții. Dacă vreți, Sinele e cel care se află întotdeauna în cea mai intimă proximitate, dar în același timp se manifestă adesea în conștient mult mai târziu. Viața noastră e o pregătire și o continuă călătorie înspre Sine, pentru Sine, dinspre Sine. În același timp, Sinele rămâne ceva indescriptibil, care cumulează toate experiențele, afectele, trăirile și pasiunile noastre de-a lungul vieții, dar nu este suma acestor elemente, ci funcționează precum un simbol. Reflectă totalitatea lor în întreg, nu ca sumă a părților.
Pe de altă parte, Sinele, în aspectul său negativ, poate să reflecte o falsă imitatio Dei. Avem aici exemple în care individul confundă Sinele cu planul religios sau planul social, proiectându-l inadecvat. În plan religios, vorbim despre cazurile când individul încearcă să imite parcursul christic sau parcursul lui Buddha ca proces de individuare, riscând inflația Eului. În plan social, vorbim despre cazul când omul își ia un idol din mediul secular și prin imitație încearcă să dobândească aceleași rezultate. De aici conchidem că realizarea Sinelui este un rezultat și un parcurs unic pentru fiecare în parte. Călătoria individuală în lumea onirică aparține în mod intim fiecăruia și nu poate fi replicată. Desigur, sunt cazuri în terapie când psihanalistul poate visa visele pacientului, însă acest transfer oniric poate semnifica mai degrabă faptul că și pentru psihanalist conținuturile terapiei sunt relevante pentru propriul său parcurs individual.
Așadar, cum înaintăm în această cunoaștere de Sine în mod autentic? După cum spuneam, Jung face referire la planul oniric ca fiind cel mai potrivit mediu pentru înaintarea spre Sine. Ne putem aduce aminte aici de cuvintele din Talmud, care ne spun că orice vis neinterpretat rămâne ca o scrisoare nedeschisă. În acest sens, inconștientul tinde să ne vorbească. Dacă vreți, corpul tinde să ne vorbească, să poarte un dialog cu noi. În alte cuvinte, noi tindem să purtăm un dialog cu noi înșine, prin noi înșine.
Ce ține de planul oniric, întâi de toate, știm că acest plan este irațional (sau, mai degrabă, non-rațional), pentru că în timpul somnului, conștiința doarme. Cum spune Goya, somnul rațiunii naște monștri. În același timp, tot ce ni se întâmplă în plan oniric poate avea un efect asupra realității noastre și, în primul rând, asupra realității corporale. Când fugim în vis, dacă ne trezim brusc, putem resimți aceleași palpitații ca după o fugă reală. În al doilea rând, planul oniric poate fi abordat în mod privilegiat printr-o experiență estetică. Visul devine asemenea unui cinematograf de noapte în care fiecare din noi e regizor, actor și spectator în același timp. Toate personajele din vis sunt, în principiu, auto-referențiale, adică trimit la noi înșine. În al treilea rând, visele nu au o logică discursivă clară, ci reprezintă un conglomerat de simboluri, imagini, cuvinte cu care fie am interacționat recent, fie într-un trecut îndepărtat, fie sunt în întregime noi. În acest sens, putem spune că inconștientul alege după propria sa logică simbolică ce personaje sau imagini sunt potrivite pentru a ne transmite un mesaj. În același timp, mesajul nu va fi niciodată pe față / direct, ci exprimat simbolic – ceea ce Freud atribuie cenzurii, iar Fromm vede în asta mai mult un limbaj natural al inconștientului. Vorbim aici despre o „distorsionare” simbolică necesară funcției psihicului. Conștiința noastră, intențională, nu distorsionează în mod voit visul. Ba mai mult decât atât, în visele semi-lucide, conștiința, de asemenea, poate participa în construcția visului, modificându-l sau doar observându-l.
Nu în ultimă instanță, după cum am mai spus, visele pot fi repetitive: fie ne plasează într-un context similar, fie aduc personaje similare, ori ne lasă cu o senzație reziduală aproape identică. Putem să ne trezim cu o senzație de deja-vu după anumite vise. Pe de altă parte, visele ne pot transmite senzații care nu ne sunt accesibile în viața reală – mă gândesc aici la visele în care zburăm, cădem sau interacționăm cu personaje mitologice. În acest sens, visele au un efect compensatoriu la nivelul emoțiilor. Din alt punct de vedere, visele pot avea și un rol premonitoriu în unele cazuri, permițând anticiparea unor diverse situații sau tendințe. În același timp, visele pot contribui la rezolvarea unor probleme raționale – mă gândesc aici la exemplul lui Mendeleev, despre care se spune că a visat tabelul periodic al elementelor.
Cu alte cuvinte, visele au un areal extins și o serie de nenumărate funcții: a) compensatorie; b) predicție / premoniție; c) sinteză (rezolvarea unor probleme raționale); d) imaginativă (extensia experienței fantastice - phantasia); e) insight (sporirea conștiinței de sine în procesul individuării). În acest scop, planul oniric contribuie la realizarea omului ca ființă întreagă. Pe de altă parte, e curios faptul că în cultură planul conștiinței e asociat simbolic cu ziua, cu lumina (precum figura soarelui din mitul peșterii lui Platon), în timp ce planul oniric e asociat simbolic cu noaptea, întunericul, inconștientul, instinctualul.
Putem să intuim astfel un plan dual: pe verticală – zi/noapte, conștient/inconștient, lumină/întuneric; iar pe orizontală – un principiu masculin/feminin sau, în termenii jungieni, anima/animus. Reunindu-le într-un cadran imaginar, obținem figura Sinelui, cu cele patru puncte cardinale la intersecția cărora se află centrul individului. Dacă pornim de la acest cadru, planul oniric s-ar afla la baza sau temelia psihicului. Cu cât mai neexplorat este acest plan fundamental, cu atât mai alienat de sine poate rămâne individul.
Este curios că întrebarea „Cine sunt eu?” are nevoie de un răspuns venit dinspre o exterioritate. La limită, noi ne dedublăm când reflectăm asupra acestei întrebări (un Eu care pune întrebarea și un Eu care răspunde). Totuși, problema omului modern este, poate, că se limitează doar la răspunsuri de-a gata, de pe TikTok, despre cine este el, fără să-și mai astfel pună vreo întrebare esențială devenirii sale ca om. (O mică anecdotă: - Cine sunt eu? - Uită-te în oglindă, iată-te!).
Revenind la subiect. Deși experiența noastră de cunoaștere de sine este profund ancorată în propriul corp și nu poate fi separată de acesta, să reducem întreaga ființă la dimensiunea sa pur corporală, chiar dacă respingem orice metafizică, ar însemna să ignorăm vastitatea și bogăția lumii simbolice pe care tocmai am explorat-o. În același timp, gândirea, deși emergentă și în dialog constant cu experiențele corporale, nu e doar o simplă sinteză a acestora. Am putea-o asemui, metaforic, cu suveranul lui Hobbes, cel care gestionează „statul” interior. Dar suveranitatea gândirii nu e totuna cu o dictatură a rațiunii instrumentale. Gândirea implică întotdeauna ceva mai mult — cunoaștere și grijă de sine (cura sui), care implică valoare simbolică. Ca centru al ființei umane, gândirea are chiar și puterea de a distruge corpul, iar această capacitate tragică denotă gradul imens de responsabilitate pe care îl avem față de propria ființă. În acest sens, cunoașterea de sine este și o grijă de sine.
Dacă „suveranul” (gândirea) ignoră necesitățile „teritoriului” pe care îl administrează (corpul, sufletul, inclusiv inconștientul), cu ce drept mai poate guverna în mod înțelept? În acest sens, cred că ar trebui să învățăm să fim mai modești și mai atenți, inclusiv față de propriile vise. Jung face niște eforturi colosale, în speranța de a integra „partea dormantă” în înțelegerea ființei.
Să nu mă înțelegeți greșit, sunt un apologet al științelor, dar nu cred că explicația științifică acoperă în totalitate semnificația trăirilor noastre. Pentru asta ne ajută limbajul simbolic. Hermes, zeul mesager, este cel care poartă înțelesurile de pe un tărâm pe altul. Poate că, în acest sens, arta ne va salva, ca să nu murim de scârba adevărului univoc al rațiunii.